Poveste dintre doua lumi

In Romania, in anul 2005, s-a nascut un copil. Se vor mai fi nascut si altii de atunci incoace, si unii dintre ei vor fi fost si ei abandonati. Despre cei mai multi dintre ei nu vom sti nimic, niciodata. Mama naturala decide sa-l abandoneze. E prea bolnava si prea saraca si nu il poate creste si, mai ales, pentru ca medicii romani ii spun ca fetita ei nu are nici o sansa sa supravietuiasca.

Pentru ca are o inima miloasa, sau poate pentru ca momentan nu avea altceva mai bun de facut, sau pentru ca trecutul sau de copil fusese mult prea dureros si mai ales pentru ca habar nu avea, mai mult ca sigur, care vor fi consecintele actului sau pe termen lung, Gabriela, nasa Bellei, decide ca trebuie sa se implice si implica si multi altii, in felul sau pasional si zgomotos.

Copiii cu atrezie de tricuspida nu au o alta sansa sa traiasca, in afara de Fontan, si asta e singura sansa a Bellei, fara nici cel mai mic dubiu. Este, cu sigurantza, o norocoasa!

Sunt convinsa ca nasa ei a avut cele mai bune intentii, dar ele paveaza drumul nostru spre iad. Sunt convinsa ca nu a stiut nici un moment ca un copil Fontan nu va avea o viata normala.
In Belgia, i s-a spus chiar ca va putea face sport in anumite limite si ca uneori o femeie adult cu aceasta corectie poate purta o sarcina. Sunt convinsa ca nimeni nu i-a spus ca pentru valva mitrala va trebui sa faca alte operatii pe masura ce creste, si mai ales, sunt sigura ca profesorul de acolo nu i-a spus ca cei mai multi dintre putinii supravietuitori peste varsta de 20 de ani, au nevoie de transplant, de cele mai multe ori dublu, aproape de imposibil.
De a lungul timpului, in cazul in care nu apare ceva gen bronsita plastica, sunt re-re-operati, Fontanul este refacut unde se mai poate, copiii cresc agatati de spital, familia traieste cu spaima continua ca maine este o zi in care ceva rau i se poate intampla. In momentul introducerii tromboticului numit coumadin nimic nu mai e la fel, grija pentru ce i se poate intampla se dubleaza, sansa de a merge la o gradinita sau scoala normala se micsoreaza.
Bella are cinci ani, nu a mers nici macar o zi la gradinita, visam cu totii cu ochii deschisi la ziua asta, nu face nimic din ce face un copil de varsta ei... e prizoniera in spital si si a dezvoltat un vocabular a-normal si neconform cu varsta ei, stie ce e o injectie, inhalatie, branula, stetoscop, electrod, seringa; nu stie sa mearga cu bicicleta, nu danseaza ''scaunele'', nu are prieteni, nu stie ce e o serbare. Gradinita este un termen necunoscut, o lume care pentru ea nu exista.

Belgia i-a dat Bellei aceasta sansa. Acum stim cu totii ca traim intr-o lume relativa.
Ceea ce i-a dat Belgia si nasa ei este intr-adevar o sansa la viatza? Poate pentru Bella, nu.
Belgia si nasa ei ne-au dat noua o sansa. Am devenit parinti, a trebuit sa luptam pentru viata ei, am trecut granita, am lasat in urma oamenii care eram. Am devenit mai buni?... E relativ.
Am devenit mai bogati?... Deloc. Am devenit mai puternici?... Cu siguranta. Am devenit atenti, traind viata langa Bella. Am devenit mai sensibili la tot ce inseamna suferinta, boala copiilor si durerea parintilor si viata, in general. Am devenit mai constienti ca timpul trece foarte repede, ca toata aceasta suferinta poate sa para inutila si fara continut, daca nu crezi ca ti-a fost destinata. Am inceput sa privim spre ''maine'' intr-un alt fel, in felul acela in care te bucuri ca soarele iar rasare, ca natura e iar vie, ca undeva departe sau aproape copiii se nasc; in felul acela in care ''maine'' va fi mai bine, maine poti sa iubesti iarasi, maine e o zi nemaipomenita in care ceva minunat si neasteptat se poate intampla. ''Maine '' e mereu o zi care merita traita!