Poveste dintre doua lumi

''I-am spus maslinului: frate, vorbeste mi despre Dumnezeu, si maslinul a inflorit!''

Aceasta e un citat care mi-a ramas in minte, era undeva la inceputul unei carti citite intr-o alta viata, scrisa de Nikos Kazantzakis, un suflet zbuciumat in cautarea lui Dumnezeu.

Intr-o perioada in care viata mea luase un drum ciudat si stramb m-am oprit si am vorbit cu El.
I-am spus si eu ''Doamne, eu nu stiu de ce mi-ai dat viata asta, nu inteleg ce vrei de la mine, Te rog sa alegi Tu Drumul si sa-mi dai un semn ca viata are un sens.''

Azi ploua la Munchen, ploua de cateva zile, e o ploaie ca in ziua nuntii noastre. Am fost foarte fericiti, si atunci si dupa, impreuna. Ploaia asta o sa-i aminteasca mereu cat de mult imi iubesc sotul. Anii astia, desi departe, ne-au legat foarte mult. Acum ca suntem aproape, suntem la mii de ani distanta. Nu poate si nu vrea sa creada ca putem sa o pierdem. Credinta lui e mult mai mare ca a mea.Eu am un timp pentru Bellasi pentru mine, El ne sustine, are doar munca si pe Bella. Stie ca Bella are sa fie bine, si face tot ce depinde de el.

Ma simt ca un maslin inflorit. Bella a venit ca o mare Bucurie mai intai. E un copil frumos, Dumnezeu a pus in ea tot ce poate sa vorbeasca despre frumusetea sufletului. Si, dupa aceea, ca o mare Durere. Acum stiu ca ne-a fost data ca sa invatam despre frumusetea Lui si despre limitele noastre. Am invatat rugaciunea cu Bella. Nu Durerea a fost cea care ne-a ingenuncheat, a fost Bucuria. Cand Il cauti, Dumnezeu vine spre tine, sub diferite forme. Spre noi a venit prin ea.

Eu Il vad pe Dumnezeu in fiecare zi in care deschid ochii, ori de cate ori privesc spre soare, mai degraba decat spre pamant. Dar pana la Bella nu am vazut nici soarele, nici pamantul, cu toate ca sunt acolo… la locul lor... de atata timp...
Niciodata nu am ingenuncheat in fata nimanui, dar ma uit in ochii ei si imi dau lacrimile de fericire. Si ingenunchez. Nimic nu poate sa te ingenuncheze mai tare decat fericirea prezenta si gandul ca maine poate sa nu mai fie. Suntem cu totii atat de mici, doar Puterea Lui e nemasurata, si stiu ca zambeste spre noi din ceruri. Dumnezeu este Mare, Iubitor si Intelepciunea sa nu are comparatie cu nimic pamantesc. Dumnezeu nu pedepseste. Doar ne invata si ne ocroteste pe toti. Ne da o sansa sa-l vedem in toata Frumusetea si Puterea, la fiecare pe masura cautarii lui si pe masura intelegerii.

Ieri ne-au anuntat ca nu opereaza saptamana asta. Chirurgii nu sunt de acord sa opereze, nu am primit mai multe explicatii. Profesorul vine astaz, dar ne-au spus ca trebuie sa asteptam. In principiu, nu au schimbat planul, dar toti considera ca e prea riscant sa o opereze acum. Am mai carat de acasa restul de munitie de omorat timpul, carucior de papusi, DVD-uri , jucarii si, desi, nu avem o prea mare inclinatie, planse si culori sa pictam. Bela are o mare pasiune pentru muzica si doarme cu cartile mele in brate. Seara vrea sa ''ne citim'' si daca sunt prea obosita, inventeaza singura un fel de ''citit'', spune in legea ei ce crede ea ca e in cartea respectiva. S-a vaitat ca o pisca un purice in zona aproximativa a plamanului si pentru ca-i dadeau lacrimi de furie si striga ''pleaca, purice, mai !'', am chemat doctorul. Cand am anuntat o ca l-am chemat pe doctor sa caute '' puricele'', s a luminat brusc si m-a anuntzat fericita ca ''uite, nu mai e, a fugit pe frunza!'' Doctorul a consultat-o si ne a spus ca se formeaza iar mucus, in ambii plamani.

In Romania, in anul 2005, s-a nascut un copil. Se vor mai fi nascut si altii de atunci incoace, si unii dintre ei vor fi fost si ei abandonati. Despre cei mai multi dintre ei nu vom sti nimic, niciodata. Mama naturala decide sa-l abandoneze. E prea bolnava si prea saraca si nu il poate creste si, mai ales, pentru ca medicii romani ii spun ca fetita ei nu are nici o sansa sa supravietuiasca.

Pentru ca are o inima miloasa, sau poate pentru ca momentan nu avea altceva mai bun de facut, sau pentru ca trecutul sau de copil fusese mult prea dureros si mai ales pentru ca habar nu avea, mai mult ca sigur, care vor fi consecintele actului sau pe termen lung, Gabriela, nasa Bellei, decide ca trebuie sa se implice si implica si multi altii, in felul sau pasional si zgomotos.

Copiii cu atrezie de tricuspida nu au o alta sansa sa traiasca, in afara de Fontan, si asta e singura sansa a Bellei, fara nici cel mai mic dubiu. Este, cu sigurantza, o norocoasa!

Sunt convinsa ca nasa ei a avut cele mai bune intentii, dar ele paveaza drumul nostru spre iad. Sunt convinsa ca nu a stiut nici un moment ca un copil Fontan nu va avea o viata normala.
In Belgia, i s-a spus chiar ca va putea face sport in anumite limite si ca uneori o femeie adult cu aceasta corectie poate purta o sarcina. Sunt convinsa ca nimeni nu i-a spus ca pentru valva mitrala va trebui sa faca alte operatii pe masura ce creste, si mai ales, sunt sigura ca profesorul de acolo nu i-a spus ca cei mai multi dintre putinii supravietuitori peste varsta de 20 de ani, au nevoie de transplant, de cele mai multe ori dublu, aproape de imposibil.
De a lungul timpului, in cazul in care nu apare ceva gen bronsita plastica, sunt re-re-operati, Fontanul este refacut unde se mai poate, copiii cresc agatati de spital, familia traieste cu spaima continua ca maine este o zi in care ceva rau i se poate intampla. In momentul introducerii tromboticului numit coumadin nimic nu mai e la fel, grija pentru ce i se poate intampla se dubleaza, sansa de a merge la o gradinita sau scoala normala se micsoreaza.
Bella are cinci ani, nu a mers nici macar o zi la gradinita, visam cu totii cu ochii deschisi la ziua asta, nu face nimic din ce face un copil de varsta ei... e prizoniera in spital si si a dezvoltat un vocabular a-normal si neconform cu varsta ei, stie ce e o injectie, inhalatie, branula, stetoscop, electrod, seringa; nu stie sa mearga cu bicicleta, nu danseaza ''scaunele'', nu are prieteni, nu stie ce e o serbare. Gradinita este un termen necunoscut, o lume care pentru ea nu exista.

Belgia i-a dat Bellei aceasta sansa. Acum stim cu totii ca traim intr-o lume relativa.
Ceea ce i-a dat Belgia si nasa ei este intr-adevar o sansa la viatza? Poate pentru Bella, nu.
Belgia si nasa ei ne-au dat noua o sansa. Am devenit parinti, a trebuit sa luptam pentru viata ei, am trecut granita, am lasat in urma oamenii care eram. Am devenit mai buni?... E relativ.
Am devenit mai bogati?... Deloc. Am devenit mai puternici?... Cu siguranta. Am devenit atenti, traind viata langa Bella. Am devenit mai sensibili la tot ce inseamna suferinta, boala copiilor si durerea parintilor si viata, in general. Am devenit mai constienti ca timpul trece foarte repede, ca toata aceasta suferinta poate sa para inutila si fara continut, daca nu crezi ca ti-a fost destinata. Am inceput sa privim spre ''maine'' intr-un alt fel, in felul acela in care te bucuri ca soarele iar rasare, ca natura e iar vie, ca undeva departe sau aproape copiii se nasc; in felul acela in care ''maine'' va fi mai bine, maine poti sa iubesti iarasi, maine e o zi nemaipomenita in care ceva minunat si neasteptat se poate intampla. ''Maine '' e mereu o zi care merita traita!