Poveste dintre doua lumi

Deutsches Herzzentrum - Munchen, Germania

Germania e o tara care iti da inca de la intrare senzatia ca respiri. Am plecat aici cu multe temeri si cu o multitudine de idei preconcepute, care au atarnat ca niste pietroaie si m-au impiedicat sa raman la prima incercare. Totusi, cand ne-am intors in Romania anul trecut, nu am reusit sa mai vad ''acasa''cu aceeasi ochi. Vedeam diferentele din ce in ce mai critic si am dus dorul linistii si ''normalitatii'' din Munchen.
Se spune ca nemtii sunt un popor rece. Eu nu am cunoscut prea multi, dar cei pe care i-am intalnit pana acum sunt educati, politicosi, si asta poate sa para rece uneori, cu mult simt practic si mai ales prin educatie, onesti. Anul trecut, dupa operatie Maria a stat in camera cu o fata adolescenta, si o gaseam de cele mai multe ori cu parintii Madlenei, citind povesti, niste oameni foarte cali si atenti, care au indragit-o foarte tare, atat de tare incat au adus un cuplu pe care ei il cunosteau, din care sotia romanca, sa ne cunoasca si eventual sa ne ajute in cazul in care am avea nevoie. Restul vorbeste de la sine, orasul cu case ingrijite, curatenia, respectul fata de cei pentru care prestezi un serviciu, parcurile, turismul infloritor, economia cotata ca una din cele mai stabile, deschiderea fatza de cei care aleg sa traiasca aici, indiferent de unde vin. Pe strazi e multitudine de culturi si asta iti da senzatia de oras cosmopolit, cu o viatza culturala intensa si bogata.
Copiii au zeci de oportunitati pentru timpul liber, scoala nu-i inghesuie; Ana are un program lejer, in comparatie cu cel de acasa, in care dupa ore nu mai avea timp sa faca altceva decat lectii. Urmeaza o scoala speciala de integrare, in care ii sunt colegi negri, indieni, arabi, chinezi, turci si italieni. Si sunt foarte fericita ca primul lucru pe care il va intelege va fi faptul ca rasa si culoarea nu au nici o importanta, si ca fiecare aduce un bagaj care imbogateste viata celorlalti.

Pe noi ne-a adus si ne-a tinut aici spitalul.

Spitalul de la Munchen nu seamana cu nimic din ce am cunoscut pana acum. Nici macar cu cel din Belgia, care de asemenea este foarte bun. Are ca specializare doar Cardiologia, pentru copii si pentru adulti: www.dhm.mhn.de

In spital ajungi numai dupa ce doctorul cardiolog te vede si decide daca e cazul sau nu sa te internezi sau la urgentze, cand e o urgenta. Te gandesti de zece ori inainte sa chemi o ambulanta, pentru ca in cazul in care nu e justificat apelul, platesti din buzunar si costa cam 400 de euro. Ne-am internat la urgenta, dar la internarea anterioara cand au suspectat-o de pneumonie, am trecut intai pe la cabinetul doctorului cardiolog care, dupa ce a consultat-o, a sunat in spital si i-a rezervat un pat. Mai tarziu a trecut sa o vada in spital, desi era prima data cand mergeam la cabinetul sau. Consultul este integral acoperit de asigurare. E un cardiolog in varsta care a vazut multe in viata, si le-a spus colegilor din spital ca Maria nu are pneumonie, este o problema care deriva din boala de inima. Trece uneori sa se intereseze cum ne merge. In general, cand iesi din spital, de la secretariat porneste scrisoarea medicala catre medicul de familie, pediatrul si cardiologul pe care ai declarat ca ii ai, in acelasi timp. In cazul in care unul considera ca e depasit de situatie, te trimite la cel indreptatit sa ia o decizie, si deseori comunica intre ei.

In spital fiecare isi stie rostul sau si e vizibil ca nimeni nu pierde timp degeaba, nu exista asistente la cafea si nici doctori haituiti pe hol de parinti ca sa afle ce mai au de facut si cand are sa fie operat copilul. Exista o pauza de cafea. In afara de asta, dimineata, la pranz si seara medicii si asistentele iau micul dejun, pranzul si o gustare de seara, impreuna, si discuta programul de peste zi. Vizitele medicilor de sectie sunt intotdeauna la aceleasi ore. De doua ori pe saptamana, trece profesorul cu toata echipa, din care fac parte, deopotriva, medici de diferite specializari si asistente. La vizita esti informat care este starea aproximativa a copilului si ce masuri au luat sau vor lua, ce medicatie au folosit si ce proceduri urmeaza sa mai foloseasca. De asemenea, primesti raspuns la absolut orice intrebare ai si cand ti se explica ceva te intreaba de fiecare data daca e suficient de clar, daca ai inteles sau ai nevoie de lamuriri in plus. Niciodata nu pleaca de la premisa ca nu esti capabil sa intelegi. Am stat in salon cu mamici nemtoaice si sunt singura care de fiecare data la marea vizita am avut tentatia sa ma ridic de pe scaun si sa ascult explicatiile infricosata si plina de cel mai profund respect. In rest, acest mare medic si pedagog , care este Dr. Hess, este un om plin de caracter, foarte bland si foarte modest, si care explica fiecaruia pe intelesul sau boala copilului, incurajeaza sau compatimeste, dupa caz. Este si un bun cunoscator al realitatii medicale romanesti, dat fiind ca a mers in Romania de cateva ori.

O mama are rareori posibilitatea sa se interneze cu copilul, chiar daca e bebe si are inca nevoie sa fie alaptat. Pentru noi streptococul multirezistent care a fost gasit in gatul Mariei a fost ''cu noroc'', ne a dat voie sa petrecem acest timp impreuna, numai cei care sunt izolati pot avea mama langa ei.

Avem acum doua luni de spital. Maria este inca foarte vioaie si vesela, nu urla ca vrea acasa, desi aminteste din cand in cand de Ana si de ce mai faceam noi acasa. In doua luni in orice spital din Romania o iei razna, iar copilul pleaca cu o trauma greu de vindecat, cu o frica incurabila de injectii si nenea doctorul si tanti cu halat.

Camera de izolare e spatioasa si luminoasa. Avem patut si pat, dulap pentru haine, masa si baie separata; in afara de peretele pe care e montat monitorul si aparatul de oxigen, si care arata ca un bord de avion. In dulapul utilitar exista absolut tot ce ai nevoie pentru copil, pijama, pempers, barbite, prosoape, bandaje, seringi de unica folosintza, solutii de dezinfectat, electrozi de rezerva, din care poti sa iei fara sa intrebi, oricand consideri ca ai nevoie. (Oricum, probabil si un ac e inventariat, la sfarsit se trage linia si asiguratorul plateste). Chiuveta unde poti sa speli copilul e dotata cu o aeroterma, sampon, sapun, pudra, orice e nevoie pentru baie.

Masa vine pe tavite cu numele scrise pe ele, in cazul in care copilul are o anume dieta, si noi suntem la dieta, sau daca nu la un bufet pe roti din care fiecare isi ia ce are nevoie. Nu umbli in nici un caz cu cana si castronul dupa tine. In cazul in care nu esti internat cu copilul, o asistenta ii da sa manance. Daca e bebe, nu-i propteste o tata-n gura (biberon). Il ia in bratze si-i da sa suga, il pun in carut si-l plimba, e schimbat si spalat la timp. Cand nu era izolata, dar totusi la salon normal, pe Bela o gaseam in camera asistentelor, sau la locul de joaca, la masuta, intotdeauna insotzita.

Pe langa toate astea, in camera ai voie cu DVD si TV; daca nu ai poti sa imprumuti, o biblioteca ambulanta se plimba pe sectie de doua ori pe saptamana. Copiii scolari internati isi fac lectiile ca sa nu ramana in urma, cu persoane specializate. Exista si o gradinita, clovnul da si el o raita o data pe saptamana. Se face terapie prin muzica, si personalul este extrem de amabil, prietenos si zambitor. Esti intrebat cam din sfert in sfert de ora daca mai ai nevoie de ceva, si acel ''I thank you So much!,'' al lui Frau Inga, ori de cate ori fac ceva, ca de exemplu, schimb patul sau pun o masca de inhalatie Mariei, sau i-am dat medicamentele, imi da fiori, ca la cateii pe care ii scarpini sub ureche. Patul si lenjeria la inceputul zilei arata impecabil din mainile lor. Vorbesc cu copilul cu multa blandete, explica in continuu ce intentioneaza sa faca sau ce medicament dau. Senzatia pe care ti-o dau este de calm, siguranta si eficienta. Bela, ca si mine, asteapta ca un catelus sa i se spuna dupa ce a ''executat'' cam tot ce vor ele, ''Bravo, Maria!'' si daca vreuna uita, se felicita singura. Nu se pune pe urlat ''preventiv'' cum facea deseori acasa cand vedea vreo seringa. Totul i-a devenit familiar si, dat fiind ca e mereu inconjurata de fete zambitoare, o injectie, faptul ca i se ia sange sistematic, si inhalatiile facute la desene animate, nu o deranjeaza deloc; le considera parte a rutinei zilnice si le trateaza ca atare. Intinde manuta la sange, isi pune singura masca pentru inhalatii, ma si cearta uneori,''nu asa, mami!'', inghite medicamentele si zice ''ce buuun e!''... iar unele sunt de a dreptul groaznice. Si daca i s-ar da voie sa iasa la jucarii si s a o vada pe Ana si pe tati zilnic, cred ca nu ar fi o problema nici daca am sta un an. In plus mancarea este delicioasa si foarte variata, cu paste, sosuri, carne, peste, salate si dulciuri. Intodeauna estetic aranjate pe tavita sau platou. Fructele, sucul, apa minerala sau plata, cafea se gasesc intotdeauna pe hol, pentru oricine are nevoie. In bucatarie poti oricand sa folosesti microundele sau sa iei din laptele praf, iaurtul, mancarea de bebei, cafeaua sau orice alt lucru care e acolo pentru copii si insotitori.
Practic cand vii in spital nu ai nevoie de nimic, decat de o pijama si cateva lucruri personale. Nu esti obligat, ar fi chiar hilar, sa te plimbi in pijama pe hol sau in camera. Poti sa te imbraci normal. Poti sa pleci si sa vii oricand, in limita programului de inchidere. Daca nu esti in camera, copilul este la fel de bine ingrijit ca si atunci cand esti. In preajma copiilor porti intotdeauna halat si uneori masca si manusi, daca ai vreun simptom de raceala. La terapie intensiva nu ramai decat intre anumite ore, peste noapte numai cei ai caror copii sunt foarte instabili sau la risc maxim, pentru oricine nu e din oras exista casa McDonalds.
Dupa tot acest timp prin spitalele de acasa, Munchen-ul este cu adevarat o oaza si noi cu tot cu bronsita plastica suntem fericiti ca suntem aici, si nu in Romania.
Anul trecut la operatie am vazut conditiile de aici si ne-am dorit foarte tare sa putem sa-i oferim Mariei asta pe termen lung, sansa de a avea acces la servicii medicale normale, sansa de a fi realmente ingrijita, de a nu considera perioada in spital extrem de traumatizanta.

Pe de alta parte Germania are un sistem de protectie sociala foarte bine pus la punct, si un copil cu probleme cardiace are un anume drum de parcurs. In orice caz, sistemul il ajuta, il incurajeaza si-i netezeste niste pasi. Stii intotdeauna ce ai de facut si unde trebuie sa mergi. Si asta se cheama sa RESPIRI, sa-ti regandesti si sa-ti reasezi viatza. In Germania, un copil cardiac nu este niciodata o povara. Familia este ajutata sa cunoasca boala si sa traiasca langa un astfel de copil care nu difera cu nimic de unul normal, dar care are nevoie de mai multa atentie si de un tratament aparte, motiv pentru care m-am hotarat sa ies din concediul de la 3 la 7 ani, imediat ce scapam din spital.

In timpul acesta, insotitorul legal al copilului acasa a fost nevoit sa-si dea demisia, pe motiv ca doua luni, de cand noi suntem in spital a luat bani degeaba, de parca eu as fi facut acea lege dobitoaca prin care ai dreptul sa numesti insotitor, dar poti sa si intri in concediu de la 3 la7 ani in acelasi timp. Banii pe concediul de la 3 la 7 nu au intrat de sase luni pe motiv ca nu am facut comisia si nu am prelungit certificatul, desi am facut comisia si avem certificat prelungit, dar dintr-un motiv sau altul certificatul nu a ajuns la ei, desi l-am pus cu mana mea. Comisia pentru certificatul de handicap se face anual ca si cum din an in an, cu o boala grava de inima, ai putea sa devii mult mai sanatos. Hai ca noi suntem cu inima, dar sunt unii care nu au un picior si trebuie sa faca anual comisia. Se asteapta oare ca intr-un an sa-i creasca omului piciorul?!... De fiecare data iti cer un vraf de hartii, ca si cum nu le-ai fi dus cu bratul an de an. Anul trecut am intarziat cu comisia, pentru ca am fost internate, si deja se uitau la noi cu ochi vulturesti, ca de ce adica am indraznit sa intarziem? Deci, oricum, sa ai certificat de handicap grav inseamna ca ti se acorda o favoare, sau cel putin asa esti ti se da de inteles. Unii alearga mult si tot nu au ce avem noi, certificat de handicap grav.
Va rog sa ne invidiati, dar nu prea mult ca de anul asta renuntzam la el.

Ana e si ea adoptata. De acum PATRU ani alocatia ei nu a mai venit pe motiv ca la ei in calculator apare cu numele vechi si cu alocatia blocata. Am facut zeci de drumuri si am depus zeci de dosare, impreuna cu hotararea de adoptie. Inca nu s-a schimbat nimic. Comunicarea intre diferite organe administrative este deficienta sau chiar inexistenta. Asa apare si se intretine legenda copiilor disparuti in Romania, copii de care, in realitate, nu se intereseaza nimeni. O doamna de langa Sibiu nu poate sa-si deschida succesiunea pentru ca sotul decedat nu are cod numeric personal in certificatul de nastere. Si oficialii o plimba de la Ana la Caiafa, de ani de zile. Deja nu mai vrea sa deschida succesiunea in Romania spre bucuria primarului care abia asteapta sa se improprietareasca. Nimeni nu se simte responsabil si nimeni nu plateste. Legea e flexibila, permisibila si cu mai mult de doua intelesuri. Legislatia in Romania e un circ, de care beneficiaza doar cei care ii cunosc jongleriile, iar personalul vesnic numit dupa criterii numai de ei stiute, incompetent, necalificat si fara cel mai elementar simt de responsabilitate. Eu ii dau in judecata in prima pauza intraspitaliceasca, ca mi-a ajuns.

Maria e oarecum bine, desi o chinuie tusea si saturatia salta si scade haotic. Canta cu foc colinde de Craciun, „Papa io chero” si „Am fost un fraier”!